• 0746 652 986

Obligația de întreținere, obligație în sarcina fiecăruia dintre părinți

Potrivit dispozițiilor art. 499 Cod civil, este instituită obligația solidară a părinților pentru întreținerea copiilor lor minori.

Potrivit dispozițiilor art. 499 alineat (3), părinții, amândoi, sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major.

Potrivit dispozițiilor art. 499 alineat (4) Cod civil, în caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Din interpretarea gramaticală, literală și sistematică a dispozițiilor citate cu privire la obligația de întreținere rezultă indubitabil că, față de instanța de judecată învestită cu o acțiune în justiție ce urmărește realizarea sau protejarea interesului minorilor, cadrul procesual este stabilit prin efectul legii, unit cu efectul cererii de chemare în judecată cuprinzând toate capetele de cerere referitoare la protejarea intereselor minorilor, cadrul procesual extinzându-se la toate aspectele privitoare la protejarea intereselor minorilor și la toate persoanele obligate în acest sens. Astfel, dacă fie și un singur părinte a sesizat instanța cu privire la obligația de întreținere, cadrul stabilit prin lege este acela de a fi soluționată în interesul minorului obligarea la întreținere a ambilor părinți.

În conformitate cu textul de drept pozitiv și cu intenția legiuitorului, contribuția trebuie determinată distinct pentru fiecare părinte în parte. Contribuția trebuie stabilită atât în natură (bunuri), cât și prin achitarea unor obligații curente ale minorului: cotă de întreținere, învățământ pregimnazial, cursuri suplimentare stabilite prin acordul părinților, hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării etc.

Astfel, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei este ținut a stabili această contribuție în natură în mod particular, circumstanțiat, prin hotărâre judecătorească, pentru aplicarea în concret și efectiv a disp. art. 500 Cod civil care stipulează că ”părinții nu sunt proprietari ai bunurilor copilului”, așa încât părintele la care este stabilit domiciliul minorei să nu își însușească în interes propriu bunuri fungibile și consumptibile. Judecătorul cauzei trebuie să se asigure că toată contribuția cuvenită minorului să fie asigurată în cota stabilită de lege și valorificată în interesul acestuia.

În final, hotărârea judecătorească reprezintă o garanție a realizării intereselor minorului, precum și un mijloc matematic exact pentru verificarea aplicării dispozițiilor legale. Astfel, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și, pe cale de consecință, prin existența unui cadru executoriu precis definit cu privire la contribuția fiecărui părinte la întreținerea minorului, autoritățile judiciare sau administrative ale statului fie pot verifica, fie pot lua măsuri în vederea valorificării intereselor minorului stabilite prin hotărârea judecătorească.

Este de luat aminte la faptul că, deși Codul civil și Codul de procedură civilă, versiunile noi, moderne, au intrat în vigoare la data 1 noiembrie 2011 și, respectiv, la data de 15 februarie 2015, ”fizionomia” hotărârilor judecătorești în materia protecției drepturilor minorilor este congruentă cu cea a hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul vechii legislații. Concluzia este aceea că practica judiciară nu s-a adaptat încă noii legislații, că normele aflate în vigoare nu au fost ”metabolizate” de sistem până într-atât încât să determine modificarea abordărilor privind protecția drepturilor minorilor.

PROGRAMĂRI

Adresa:

Nicolae Bălcescu 23,
Cluj Napoca, Cluj,
400160, Romania

Telefon:

0746 652 986

Whatsup:

0746652986

Ore funcționare:

Luni-Vineri 8.30 – 18
Sambata-Duminica inchis





No Comments

Leave a Reply